Hăituitoarea libertate

Am tot simţit o puşcă, înspre tâmplă,
Am tot simţit o mână, pe trăgaci,
Am aşteptat să văd ce se întâmplă!?
Şi-n jur vedeam câmpiile cu maci...

Şi mi-au târât şi viata-n tribunale,
Pe când luptam, pe front, cu pieptul gol;
Şi n-am murit când gloanţe, în rafale,
În jurul meu, făceau mereu ocol!

Vedeam judecătorii, cum se-apleacă,
Să li se spună-al vorbei înţeles
Şi cineva vorbea, ca să nu tacă,
Manipulând realul interes!

Acolo-n lupte, cuceream redute;
Şi unii mă priveau ca pe-un erou,
Dar condamnat eram, pe neştiute,
S-aud povestea vieţii, în ecou.

Judecătorii, ca să-mi facă bine,
Au hotărât să nu fiu arestat,
Dar drept au dat oricui, ca orişicine
Să mă împuşte, fară-a fi somat.

Ştiam, cumva, că asta-mi este soarta,
Pe stradă-n miez de zi, să fiu lovit
Şi acuzat că mie-mi place cearta,
Deşi, nu-mi spune nimeni ce-am vorbit!

Făcând naveta între front şi viaţă,
Pe drumuri, prin păduri, mă mai opream
Să simt că vântul, înspre dimineaţă,
Îmi dă porunci să fiu cel ce eram.

În jurul meu dansau, căutătoare,
Lumini, în ritm confuz şi sacadat;
Vroiam să ştiu că sunt întâmplătoare,
Dar prea simţeam că sunt al lor vânat!

M-au hăituit, spre calea către moarte,
Voindu-mi drum impus şi sub control,
Să plec oriunde-ar fi, cât mai departe,
Şi-n jurul meu, mereu, să fie gol.

Gânduri de trubadur

Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
S-arăt că drumul poate fi real,
Că timpul se măsoară şi în fapte,
Cu importanţa dată de final.

În conjucturi, aproape ideale,
Mai totul e privit ca apparent;
Prea mulţi nu cred, că o a doua cale
Aduce viitorul, în prezent!

Pun, printre lacrimi, gândul în balanţă,
Întrezărind al pragului trecut,
Pe care-l bat, cu-n fel de cutezanţă
Ce nu mă lasă să mai fiu tăcut.

Din două vorbe, fac povestea-ntreagă,
Fără să pot să uit vreun amănunt,
Şi o rostesc, ca unii să-nţeleagă
Că, şi un tânăr poate fi cărunt.

Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
Să spun şi ce e vrut, şi ce-i nevrut;
Sunt admirat, ori înjurat şi-n şoapte,
Mereu, îmi fac nebunii un trecut.

Mă ştiu cum sunt, ştiu şi că am menirea,
De a lupta cu morile de vânt
Şi de-a-ncerca s-arăt că omenirea
Către absurd îşi ia, mereu, avânt.

Apoteotic, toate-s rostuite,
Se construiesc şosele în atom,
Dar în discursuri bine ticluite,
Uitat e faptul că, doar omu-i om.

Şi, încă, se consumă apa rece,
Se trag beţii, cu capul în noroi...
Eu plec la drum, că simt cum timpul trece;
Doar vă mai rog: să nu uitaţi de voi!