Scrisoare către absurzi

Valentinei

Voi, soldaţi ai desfrânării,

plini de ifose tembele,

Vă gândiţi, că peste noapte,

îmi puteţi pune zăbrele?

Ori, cu nu ştiu ce putere,

chiar puteţi să mă opriţi,

Să v-arăt la toată lumea,

ca modele de smintiţi?

Matematic, ştiti de toate,

dar vă-ncurcă unitatea;

Că, adeseori n-ascultă,

de ce vrea “umanitatea”!

Adunând unu cu unu,

imediat răspundeţi: “doi”.

Dar, habotnici şi eclectici,

voi uitaţi cuvântul “noi”.

Partajaţi sume enorme,

partajaţi chiar sărăcia;

Pentru-n biet capăt de aţă,

insuflaţi neomenia!

Dar, iubirea e o stare,

nu-i o pată de noroi,

Nu se lasă împărţită,

nici la zece, nici la doi!

Totul se extrapolează,

zero are o valoare,

Pentru voi, la înmulţire,

pentru alţii, din chemare;

Sunteţi nişte bieţi contabili,

şi vi-i drag semnul egal!

Eu, trăind, v-arăt obrazul,

şi-l contest ca ireal.

Plus valoarea dă profituri,

bun, ce ştiti şi voi, dispare.

Viaţa nu se cumulează,

nu-i un credit, tip “scontare”!

Timpul îi dă sens multiplu,

când cu minus, când cu plus,

Doar bilanţul, de pe urmă,

spune, tot ce e de spus.

Multe-am învăţat în viaţă,

dar nu-mi intră-n cap tăcerea,

Pumnii voştri n-au valoare,

nu mă sperie durerea!

Las cuvântul să-şi arate

invincibilul său rol;

De cuvinte vă e frică

și, aşa, vă daţi de gol!

Scrisoare viitoare

Cristinei

Iubita mea, îţi spun că ai de furcă
Cu mine mai puţin, cu alţii mult...
Ţi-e teamă să-mi vorbeşti, când te ascult
Şi între noi, cortina vieţii urcă.

Şi mă urăşti, acum, şi pari a-ţi spune,
Că vocea mea e voce de strigoi!
Mă simţi ca pe-un străin şi între noi
E hăul unei mine, de cărbune.

Îţi simt privirea, dusă-n altă lume,
Te-aud mergând, cumva, spre nicăieri,
Deşi, în cer te văd cum vrei şi ceri
Să poţi, oricând, oricui, să-i spui pe nume!

Eu vin spre tine şi revin la tine,
Să poţi, cumva, să-ţi aminteşti de noi,
Acum, când baţi pe pragul de apoi
Şi, încă, poţi să faci să-ţi fie bine.

De-ar fi să lupt cu moartea-n orice clipă,
De-ar fi să lupt cu morile de vânt,
Eu nu mă tem de forţa din cuvânt,
Când nu-i gândit şi e rostit în pripă!

Scriindu-ţi, ştiu şi ceea ce urmează,
Pe drumul drept, doar pare că e rău,
Dar nu e drept s-aleg în locul tău!
Ar trebui să ştii ce te tentează.

De ani şi ani, ţi-ai căutat menirea
Şi ţi s-a dat să ştii că ai un rost;
Dar, gardienii morţii sunt la post
Şi te-amăgesc, să-ţi pierzi dumnezeirea.

Gustând veninul, ai să vrei de toate,
Chiar dacă e normal, sau anormal
Şi n-ai să-nveţi că apele au mal,
Chiar dacă valul la un mal te scoate!

În căutarea fără de speranţă,
Vei rătăci prin paturi, fără număr,
Dar n-ai să poţi găsi, nicicând, un umăr
Pe care să te simţi în siguranţă.

De-atâta insalubră amăgire,
Copilul tău, de tine va fugi
Şi-abia atunci, cu-adevărat, vei şti
Că n-ai fugit de greu, ci… de iubire!

Vei fi bătrână, singură şi tristă,
Regretul ai să-l ţii la căpătâi
Şi-ai să te-ntrebi, de ce n-ai spus: Rămâi!
Ba, chiar mai mult, fugeai pe-o falsă pistă...

Eu voi veni, oricând, din lumea asta
Şi, de va fi, din lumea de apoi,
Ca să înveţi şi tu că…cifra doi
Înseamnă fericirea, nu năpasta!

Acum, când scriu, eu ştiu: nu-mi dai crezare!
Te-apleci şi-asculţi o voce, din mormânt,
Şi-n ea te-ncrezi, de parcă Duhul Sfânt
Ar sta ascuns în cel ce e mai tare!

Când vei citi ce-ţi scriu, vor fi-ntâmplate
Câteva doar, dar tot va fi târziu;
Căci tu, acum, iubirii-i faci sicriu
Fiind impinsă, tainic, de la spate.

Şi, Doamne, câte-mi vin să spun deodată,
De mila ta, în plâns mă prăbuşesc,
Dar ce să fac? Nu pot să te opresc,
Să mergi pe-această cale-ntortocheată!

Eu, cel ce sunt, îmi sunt stăpân şi slugă;
Nu mă prefac şi-n tot ce fac, stau drept.
Chiar dacă iau un pumn, direct în piept,
Spre Dumnezeu, mai pot să-nalţ o rugă:

Tu, Prea Înalte, ce le vezi pe toate
Omoară răul, știi că ea nu poate!

Dorinţă pentru neamul românesc

În ziua doliului necesar

În gândul meu se naşte o dorinţă,
Chiar dacă unii-i spun un ideal,
Să readucem, cât e cu putinţă,
Această ţară, pe un drum normal.

Trăim un timp nebun, fără amprentă,
Trăim inert, cu sens fără de sens!
Trăim o calmitate aparentă,
Fără-nţelegeri, fără de consens!

Iluzii şi absurdul se consumă
Şi toţi aşteaptă gongul, de final,
Aproape toţi văd viaţa ca pe-o glumă,
Aproape toţi se lasă duşi de val.

În farmacii se vând medicamente
Cu un prospect confuz şi prost tradus
Ce, vindecând doar boli adiacente,
Lasă un diagnostic presupus.

Şi mor săracii plini de demnitate,
Şi mor acei ce cred în omul demn;
De plans, se plâng doar cei ce au de toate,
Şi jură strâmb, crezând că e solemn...

Biserici sunt din din ce în ce mai multe,
Slujbaşii lor cerşesc într-una bani
Şi nu aud, dar nici nu vor s-asculte
Durerea umiliţilor ţărani!

Se-nvaţă-n şcoli istorii pitrocite,
Fluidizate-n mod conceptual,
Rescrise în cuvinte ticluite
Cu copyright marcant comercial.

Şi-ntreaga ţară-i scoasă la vânzare,
Cu preţul stabilit după obraz,
Justificat ca… încă o eroare
Ce s-ar fi vrut ieşirea din necaz.

Eu simt durerea iernii ce-i aproape,
Şi-a casei ce nu are-acoperiş,
Şi-a celor ce mai vor cumva să scape
Să nu-şi mai ducă viaţa pe furiş.

Nu-mi pierd speranţa, nici acea dorinţă
Ce-n vis o-ngân, şi-aievea o rostesc,
Pentru că ştiu că încă-i cu putinţă
Să se renască neamul românesc.