Pe totdeauna dinspre viitor

Te tot privesc şi ştii şi tu urmarea,
Din viitor, te văd aşa cum eşti.
Cunosc răspunsul... pune tu-ntrebarea,
Am să-ţi răspund şi n-am să-ţi spun poveşti!

Corăbii mari tot trec spre miază-noapte,
Lumini în jerbe bat spre miazăzi,
E zarvă mare şi ascund în şoapte
Realitatea ce urmează-a fi.

Pe lângă fapte şi-ntâmplări apuse,
Se rostuiesc eterne împliniri,
Chiar dacă, obsedant, prin vorbe spuse,
Nu ni se vrea un drum fără opriri.

Şi ştiu, mereu, mai totul despre tine
Şi nu mă tem că şi mai mult voi şti!
Cu tine-ntotdeauna îmi e bine
Şi-n ochii tăi, mereu, mă pot privi.

De pe acum şi pentru totdeauna,
Prin corolarul sensului normal,
Ne vor veghea şi soarele, şi luna
Şi ne vom fi eternul ideal.

Punctuale constatări

Pun un punct... şi de la capăt...

legătura se dezleagă,

Printre vorbe-ntortocheate

spun ce vreau să se-nţeleagă.

Ştiu trecutul, ştiu urmarea,

ştiu ce am de-acum a face,

Duc războaie, de-i nevoie,

ca să ştiu, că va fi pace!

M-am privit, ieri, în oglindă,

am văzut lumina stinsă;

Am privit apoi, spre ceruri,

ţi-am văzut mâna întinsă.

De trecut mă leagă viaţa,

dar s-a şters orice amprentă;

Se păstrează-ntre cuvinte,

ca o frescă aparentă.

Ţi-am privit, mereu, privirea,

te-am găsit mereu aproape;

Te simţeam, te simt în zbucium,

ţi-am simţit plânsul sub ploape.

Îţi spun, iar, că zorii zilei,

eu îi văd că se arată;

Că, din copcile de gheaţă,

foc ieşi-va, dintr-o dată.

Nu te teme de-ntuneric,

sunt aici şi stau de pază;

Şapte ceruri, larg deschise,

adevăru-l creionează.

De departe, de aproape,

că e zi, ori că e noapte,

Orişicine înţelege,

că e vremea altor fapte.

Plec pe drum, nu caut drumul;

voi ajunge, ştiu şi unde,

Să n-ai frică... Nu mă bâlbâi...

Orice-ntreb, mi se răspunde.

Se aude...

Se aude, câteodată,

vântul prin pădure,

Dându-ne, cumva, de veste

că veni-vor vremuri noi.

Şi chiar dacă mai sunt unii,

ce vor să ne fure,

Ni-i deschisă poarta vieţii;

poarta-i, doar, pentru noi doi.

Universuri paralele,

ne-au fost destinate,

Când credeau mai-marii vieţii,

că ei pot face ce vor,

Astăzi, suntem răzvrătiţii,

ce au mari păcate,

Că-şi vor soartă omenească

şi nu-s forme, în decor.

Plânge-n miezul nopţii cerul,

nimeni nu îl crede.

Se aude cum ne-arată

drumul, ce ne-a fost furat;

Avem dreptul de-a alege,

ceea ce se vede,

Sau, ceea ce nu se vede,

că-i curat şi luminat.

În cuvinte-nveninate,

fără socoteală,

Fără să-şi arate faţa,

chip hidos ne mâzgălesc.

Vor să fim văzuţi ca mască,

tristă şi banală,

Rătăcind, prin întuneric,

într-un dans, în lanţ drăcesc.

Apele îşi ies din matcă,

încercând să spele

Poticnirea, ce ni-i dată

ca-mplinire fără rost.

Răstigniţi, în necuprinsuri

şi-n porniri rebele,

Ni se spune că e bine

să fim, doar, ce alţii-au fost.

De prea-nadins...

Mă cred unii prea bătrân
De-a mai vrea să cred că pot
Să mai fiu pe gând stăpân
Şi c-aş fi şi eu robot.
Ori, că nu mai am puteri
Să ridic ochii spre cer
Şi, dorindu-mi doar plăceri,
A iubi, nici să mai sper.

Sau, că fiind asemeni lor,
M-aş simţi prea jos căzut,
Că mă tem de viitor,
Ca de-al lumii început.
Eu încerc să înţeleg
Că-s privit şi peste umăr,
Dar eu anii nu mi-i neg,
Chiar în faţa lor îi număr!

Şi eu nu-s după tipar,
Nu simt că sunt doborât,
Zilele din calendar
Trec normal şi... doar atât!
Nu-mi doresc să fiu un altul,
Nici să sting un rug aprins,
Însă nu accept asaltul
Vorbei spuse dinadins!

Asta e... N-am timp de ceartă...
Râde ciob de oală spartă...

Traseu de carieră

Să fii o curvă nu e greu deloc,
E necesar culorile să ştii,
Idei să ai să poţi fi omul şoc
Şi ai un loc între portocalii.

Dar dacă vrei să ai trecut prosper,
Din fund poţi da şi poţi îngălbeni,
Ca umbră să-ţi găseşti un loc în cer,
Când lumea îşi doreşte-a huidui.

Când flacăra puterii e prea sus
Încă o tumbă ai putea să faci,
Să înroşeşti când adevăru-i spus,
Că ştii şi tu că-i furi pe cei săraci!

Când lupii urlă poţi lătra la ei
Cu sentiment uman şi chiar profund,
E de ajuns albastru să te vrei,
Că-ţi e uşor să te şi dai la fund.

Dar nu e greu să peticeşti un sac
Cu verdele pădurilor ce-au fost,
Ştiindu-te un om cinstit, sărac,
Găsind deşeurilor lumii rost.

Te dai pe spate, simți pe dinapoi,
Stai cocoşat privind în sus, și-n jos;
Vrei titluri şi pompoase nume noi,
Măcar o zi să fii oficios.

Eşti curvă; ştii că nu-i întâmplător!
Îi lingi mereu pe cei ce i-ai scuipat,
Dar eşti un patriot multicolor,
Sărac la duh, deşi în bănci bogat!

Dar curvă poţi să fii doar cât te ţii...
Ce nume laşi când pleci dintre cei vii!?

Tristeţea pentru noi...

Timizi, prin nopţile senine
Treceam tăcuţi, numai noi doi...
Veneai mereu, mereu la mine,
Ce trist... Azi, ape-s între noi...

Senini, prin serile de vară
Treceam, ştiindu-ne noi doi...
Mi-erai o floare... cea mai rară,
Ce trist... Azi, noapte-i între noi...

Desculţi, prin ploile de toamnă
Treceam privindu-ne, noi doi...
Ai fost a vieţii mele doamnă,
Ce trist... Azi, munţii-s între noi.

Şi am uitat că eram doi...
Ce trist... O lume-i între noi...

Cîntec scurt

Nu am crezut că nu mă pot abţine
De-a mai trăi iubire-adevărată,
Că sufletul, când cade-ntre ruine,
Doar ca ruină lumii se arată.

Dar ne-am găsit iată, înc-odată,
Simt o trăire ameninţătoare
Rupînd un zid, bucată cu bucată,
Spre neumbrirea razelor de soare.

Mă simt tot eu şi ştiu că e mai bine,
Şi-ţi scriu, cum nu credeam a-ţi scrie!
Te simt în mine şi mă simt în tine,
Trăind a vieţii noastre poezie!

Şi lumii, din ruine se arată
Un suflet care crede-n altădată!