Pun timpul pe făgaşul lui normal
Şi regăsesc un fapt absurd, banal,
Remodelat, în fiecare noapte.
Cu paşi firavi, încerc să urc spre stele,
Cuvintelor redând un sens deplin.
Prin înţelesuri, mie-mi aparţin,
În rest eu tac, vorbi-vor numai ele.
Mă uit în jos şi nu mai simt lumina,
Mă uit în sus să văd cât am să urc;
Nici nu-mi e teamă, nici nu mă încurc,
Chiar dacă iau asupră-mi toată vina.
Şi vinovat mă simt, oricum, de toate,
De ceea ce mi-e scris, ori îmi e dat;
Sunt om sărac, dar gândul mi-e curat
Şi-mi este dat să fac orice se poate.
Dar, astăzi, sunt un om rătăcitor,
De-o clipă de speranţă-mi este dor...
De-ar fi măcar să mor, să nu mai mor!
