Gânduri de trubadur

Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
S-arăt că drumul poate fi real,
Că timpul se măsoară şi în fapte,
Cu importanţa dată de final.

În conjucturi, aproape ideale,
Mai totul e privit ca apparent;
Prea mulţi nu cred, că o a doua cale
Aduce viitorul, în prezent!

Pun, printre lacrimi, gândul în balanţă,
Întrezărind al pragului trecut,
Pe care-l bat, cu-n fel de cutezanţă
Ce nu mă lasă să mai fiu tăcut.

Din două vorbe, fac povestea-ntreagă,
Fără să pot să uit vreun amănunt,
Şi o rostesc, ca unii să-nţeleagă
Că, şi un tânăr poate fi cărunt.

Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
Să spun şi ce e vrut, şi ce-i nevrut;
Sunt admirat, ori înjurat şi-n şoapte,
Mereu, îmi fac nebunii un trecut.

Mă ştiu cum sunt, ştiu şi că am menirea,
De a lupta cu morile de vânt
Şi de-a-ncerca s-arăt că omenirea
Către absurd îşi ia, mereu, avânt.

Apoteotic, toate-s rostuite,
Se construiesc şosele în atom,
Dar în discursuri bine ticluite,
Uitat e faptul că, doar omu-i om.

Şi, încă, se consumă apa rece,
Se trag beţii, cu capul în noroi...
Eu plec la drum, că simt cum timpul trece;
Doar vă mai rog: să nu uitaţi de voi!

Suflete în consignaţii

În consignaţii, suflete se vând
Cu preţ de amanet, mereu redus.
Din zori de zi şi, până la apus,
Se vântură mulți doritori, râzând.

Pe-o miză mica, unii pun pariu
Că, orice îşi doresc va fi al lor,
Că, din priviri, îl fac pe om dator,
Ca să plătească totul, cât e viu.

Se cumpără carcasele de om,
Tranşate-n gând, cu un cuţit subtil.
Un tată e bătut de-al său copil,
Un altu-şi leagă mama, de un pom.

Atâtea cupluri cad, sub un topor,
Din umbră, de o mască mânuit;
Sub scuza unui gest nesăbuit,
Redefinit e timpul viitor.

Sunt câte unii, ce se vor mai buni,
Şi licitează-n văzul tuturor
Expusul trup, ca piesă de decor,
Pentru desfăţul marilor nebuni.

Pe orice drum găseşti un magazin
Ce-ţi vinde, aşa-zisul, trai plăcut
Să poţi uita de orişice trecut,
Să crezi că numai vremuri bune vin.

Maternitatea e un sens absurd,
O naştere-i văzută ca blestem,
Iar eu curaj n-am nici să mă mai tem
Că sunt numit, rapid, şi orb, şi surd!

Şi totuşi, eu, punând un punct pe I,
Mi-asum vinovăţii, dar tot vorbesc
De haosul acestui timp, grotesc,
Ce în curând, prin foc, se va sfârşi.

Cântec de anti-depărtare

Şi plouă iar, iubita mea, şi plouă
Şi viaţa parcă-şi caută un drum;
Şi fulgerul se rupe, parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.

Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri, încă, te ascund,
Dar jur, acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi, la chemare să-ţi răspund!

Şi dacă diguri vor cădea sub ape,
O punte de lumină am să fac
Şi am să vin, să fiu cât mai aproape;
Cu depărtarea, nu pot să mă-mpac.

Când valurile încerca-vor trece,
Pe dedesuptul porţilor fireşti,
Vei şti că voi veni, când noaptea-i rece,
Să poţi, în palma mea, să te-ncălzeşti.

Şi umbre trec, şi umbre or să treacă,
În fulgere mai bine se zăresc,
Nu te gândi că pot vreun rău să-ţi facă,
Reaminteşte-ţi, doar, că te iubesc!

Paşii înspre cer senin

Plouă, plouă-n noapte, zarea e pustie,
Caut către stele, nu le pot zări,
În singuratatea-mi, ştiu ce nu se ştie:
Ne-a venit, iar, vremea, de-a ne întâlni.

Plouă, plouă-n noapte, zarea-i neumbrită,
Caut mărginirea, fără să ştiu cum;
Îţi aud simţirea şi-o numesc... ispită,
Că-mi deschizi, spre viaţă şi-mplinire, drum.

Plouă, plouă-n noapte, vântul se aude;
Caut glasu-i aspru să pot să-l imit.
Trag, mereu, cu ochiul, peste umbre nude,
Să-ţi găsesc privirea... Şi sunt obosit!

Plouă, plouă-n noapte, vântul nu mai tace;
Trage, spre îzbândă, neştiute căi.
Te aştept prin ploaie... Plouă, să pot face
Paşi fără de urmă, peste munţi şi văi.

Plouă, plouă, plouă, zarea e pustie;
Şi-n nemărginirea-i, totu-i limitat.
Vântul mi te-arată, mie şi doar mie;
Şi vin zorii zilei şi s-a-nseninat.

Între pocal şi fântână

Pocalul cu pelin e-atât de dulce!
Băut-am unul, încă unul vreau.
Imun devin, ca şi Iisus pe cruce,
Şi n-am de ce în cumpănă să stau...

E foarte frig, dar eu resimt căldura,
Când unii dorm, iar alţii-mi spun, prin gând,
Că eu întrec, în contra lor, măsura
Şi rânduiala lor o stric, tăcând.

Pe drum de vară, caut o fântână
Ce, mult prea mult, spre soare a privit;
Şi apele în ea, când se adună,
Îşi vor, din nou, un drum spre infinit.

Şi caut ape, caut şi-mi e sete...
Şi simt un gust, când dulce, când amar;
Tentaţiile vor să mă îmbete,
Să uit să lupt cu ele, când apar.

Îmi dau bineţe zori cu lună plină,
Sfidând porunca nopţilor târzii,
Privind spre prima rază ce se-nchină
Înspăimântând, mai mici ori mari, stihii.

Pocale pline-apar, înnobilate,
Cu gust amar şi greu de suportat,
Un semn normal, că orişice se poate
Să tragă sensul vieţii, spre păcat.

Un strop de rouă, abia, se iveşte
Şi stau să-l prade mii şi mii de guri
Ce-au învăţat, că-i mult mai omeneşte,
Să vrei să ai şi, de nu poţi, să furi.

Dar când pocalul cade în fântână,
Puţini mai ştiu de ce le este dor?
Şi-ar da orice să poată bea, din mână,
Măcar un strop de apă, de izvor.

Pelinul, pot să-l beau şi simt că-i dulce...
Eu beau, şi beau, şi nu mai simt ce beau,
Şi urc Golgota, apăsat de-o cruce
Pe care, cândva, am să spun că stau.

Iubire prin furtună

Ne iubim, ne iubim,

şi afară-i furtună;

Şi e totul real

şi suntem împreună.

Ploaia bate în geam,

ne ascunde de lume,

Ne simţim, ne avem,

şi ne arde de glume.

Forfotesc împrejur,

adevăruri concrete;

Peste noi cad lumini

ce-şi doresc să ne-mbete.

Despărţiţi de milenii,

timpul, azi, ne adună;

Ne iubim cu dorinţă,

şi afară-i furtună.

Vântul face ce face

şi ne bate-n fereastră.

Tu, prinzându-mă-n braţe,

spui că noaptea-i albastră.

Se-aude, se vede,

cum furtuna revine;

Şi mă simţi în chemare,

şi mă simt, tot, în tine.

Întunericul nopţii

dinadins ne adună;

Ne iubim, ne avem,

ne unim în furtună

Şi, te uită, iubito,

ies copacii pe stradă!

Că mai toate se schimbă,

dau şi ei o dovadă.

Nu mai vor, să se spună,

că-s ucişi de rafale;

Se declară în grevă,

merg spre moarte, agale.

Şiroind prin canale,

apa ploii, se-adună;

Noi rămânem uniţi,

ne iubim în furtună.

Fii tu...

Fii lumea mea... atât e-a mea nevoie,
Chiar dacă alţii, altcumva te văd,
Corabia divină a lui Noe
În care pot să scap de la prăpăd!

Fii paradisul meu, în orice noapte,
Să am curaj să merg cu tine-n cer,
Să-mi vezi puterea gândului din şoapte,
Deconspirând al timpului mister!

Fii lumea mea de azi, dar şi de mâine
Şi adu-mi zorii zilei ce-o aştept,
Când, jurământul meu, pe-un colţ de pâine,
Va arăta ce-nseamnă a fi drept!

Fii universul meu, ce-mi dă o cale
De-a-i demasca pe hoţi şi pe tâlhari,
Pe-acei ce pun iubirile în zale,
Ciocoi, cu suflet mic şi gânduri mari!

Fii ziua mea de vară şi de toamnă,
Lumină dă-mi iernaticelor nopţi
Şi-n primăveri, mereu cu mine, doamnă,
Să fii, privind copiii pe la porţi!

Fii lumea mea şi cheamă-mă la tine,
Oricând mă vrei, nu doar în gând sau vis,
Să pot să-ţi dăruiesc ce-ţi aparţine,
Eternul să-l trăim, căci ni-i promis!